...

Amintiri din infern… (1)

La 7 aprilie pe la 16.00 am mers în centrul Chişinăului, cu un prieten. Cea ce am văzut acolo m-a speriat şi m-a derutat. Totul era devastat, stricat, ars… Prietenul meu a întâlnit un cunoscut din „Scut” şi noi vorbeam cu el despre cele întâmplate.

Naivul de mine, m-am oprit chiar în faţa Guvernului, pe trotuar. Nu mă gândeam că pot să mă filmeze. Am stat în centrul oraşului până seara. Am văzut toate, inclusiv cum poliţişti în civil se adunau în grupuleţe. Apoi a fost retras „Scutul”, cei cu căşti verzi. Am mers după ei spre „Casa Mobilei”, pe urmă ne-am întors în parcul Catedralei.

S-a aşteptat să plece mas-media, apoi a început masacrul. Din toate părţile se auzeau bubuituri. Eram speriat, nu mai înţelegeam nimic!

O persoană în civil ne-a rugat să-l ajutăm să împingă maşina, care nu se pornea. Am împins-o la vale. Când s-a pornit motorul şi eu m-am îndreptat de spate, am fost apucat de către câţiva poliţişti, lovit din toate părţile în burtă, peste cap, faţă, spate. Am simţit primele lovituri, pe urmă am pierdut numărul… Mă aplecam automat, încercam să evit loviturile, dar nu reuşeam.

Am fost urcat în maşină, alături de alţi 2 băieţi, cu mâna stângă încătuşată de uşă. Pe drum continuam să fim loviţi. Ne-au dus la CP Buiucani. Odată cu noi au adus un „Jeep” cu caroserie, în care erau aruncaţi unul peste altul persoane arestate…. Toţi erau ameţiţi după lovituri şi modul de transportare, se mişcau cu greu.

Mi s-a poruncit să ies din maşină. Dar cum puteam să ies, dacă eram prins de uşă? Lacătul de la cătuşe s-a blocat şi a fost necesar mai mult timp, ca să-l deschidă. După ce am fost dat jos din maşină, mi s-a poruncit să aplec capul şi să privesc în jos. Am fost bătut măr în faţa comisariatului, în special peste cap. Puneam mâna stângă în faţă, ca să amortizez puţin loviturile, dar nu reuşeam… Am fost dus în subsol, pe drum am mai primit câţiva pumni sub coaste. În subsol am fost pus în genunchi în coridor pentru mai mult timp. De undeva se auzeau răcnete, ţipete, gemete… Nu departe de mine erau 2 fete, care de asemenea erau lovite, bătute.  Era un haos şi un adevărat infern…

Pe urmă am fost dus într-un birou. Acolo am fost întrebat de unde sunt. Când am spus că sunt din localitatea X., m-au întrebat ce caut în Chişinău. Concomitent cu interogarea, m-au lovit de câteva ori cu bâta, peste spate şi peste picioare şi eram întrebat ce am căutat în Chişinău? Când răspundeam la întrebări, mă loveau din nou: „Nu vorbi, mă!”

Amintiri din infern…  (2)

În a doua jumătate a lunii martie 2009, mi-a fost furat telefonul mobil. Deoarece era un model mai performant şi destul de scump, m-am adresat cu o cerere la sectorul de politie. La 9 aprilie 2009, în pauza dintre ore, în timp ce mă aflam pe hol, de mine s-a apropiat  poliţistul de sector, pe care îl cunoşteam deja. Mi-a spus că s-au găsit câteva telefoane mobile, şi este necesar să merg cu el la sector pentru a-l recunoaşte pe al meu.

Nu aveam nici un fel de dubii, deoarece situaţia era reală. De aceea am urcat cu el în automobil, bucuros că mi-aş putea restitui telefonul şi am mers la sectorul de poliţie. În birou se mai afla o persoană. Imediat ce am intrat, poliţistul de sector a încuiat uşa pe dinăuntru. Acest lucru m-a mirat şi mi s-a părut suspect. Dar nu am reuşit să mă gândesc ce se întâmplă. Poliţistul s-a întors spre mine, cu mişcări repezi şi-a suflecat mânecile şi imediat mi-a aplicat două lovituri cu pumnii în faţă şi peste nas. Au urmat alte câteva lovituri sub coaste, însoţite de înjurături, cuvinte urâte şi de fraza: ”Eu îţi caut telefonul, iar tu arunci cu pietre in poliţişti? Asta e răsplata?” Apoi s-a alăturat şi celălalt poliţist din birou. Ei au închis jaluzelele şi m-au bătut în continuare cu pumnii peste tot corpul, cerându-mi să spun cine sunt organizatorii protestelor, cine şi cât mi-a plătit ca să particip, etc. Eram foarte speriat, dar ce puteam să le răspund? Că eu nu ştiam nimic. Cu atât mai mult că răspunsurile nici nu prea contau pentru ei. Indiferent de faptul dacă răspundeam sau nu, oricum eram bătut în continuare.

Pe urmă a venit încă un poliţist, la fel în civil. El era foarte furios. Mi-au arătat pe calculator mai multe imagini de la proteste şi mi se cerea să numesc persoanele pe care le recunosc. Când am spus că nu cunosc pe nimeni din imagini, cel de al doilea a apucat un scaun şi a vrut să mă lovească cu el peste cap, dar ceilalţi l-au oprit.

În tot acest timp eram nu doar agresat fizic, dar şi umilit, insultat, numit cu cuvinte murdare, înjurat, ameninţat. Mi s-a spus că dacă nu voi denunţa pe nimeni, voi fi dus la Comisariat,  unde voi avea „zile negre”.

Peste vreo două ore intr-adevăr am fost transportat la CP Râşcani. Acolo mai erau o mulţime de băieţi reţinuţi. Am fost pus alături de ei, cu mâinile în sus şi cu faţa la perete, iar scurta mi-a fost trasă peste cap, ca să nu pot vedea ce se petrece în jur. Am stat aşa circa 20 de minute, apoi am fost dus intr-un birou la etajul trei sau patru. În birou era un poliţist. Mi-a arătat iarăşi imagini pe o foaie A4 (alb-negru), dar de data aceasta mi se incrimina că eu sunt pe aceste imagini. După o lovitură deosebit de puternică peste cap, mi-a răbufnit sângele pe nas. Poliţiştii au început să strige la mine că am murdărit covorul. Am fost însoţit la lavoar să mă spăl, apoi mi s-a dat o cârpă ca să şterg sângele de pe podeaua din biroul în care am fost bătut.

După aceea am fost escortat în alt birou, unde mi s-au luat amprentele digitale şi am fost fotografiat. Apoi am stat în coridor cu mâinile în sus încă vreo 20 de minute şi apoi am fost condus într-un cabinet unde era poliţistul, care mă luase de la facultate şi încă o persoană necunoscută, îmbrăcată în civil. Sub presiune psihologică, cu teama că nu voi scăpa cu zile, am fost forţat să scriu acele declaraţii precum că am aruncat cu pietre.

Mă simţeam foarte rău, mă durea tot corpul, iar capul parcă mi se desfăcea şi era greu ca de plumb, ameţeam, eram plin de vânătăi şi de sânge, cu nasul umflat. Când m-a văzut procurorul de gardă în ce hal eram, a cerut sa fie chemată ambulanţa, dar poliţiştii nu vroiau. În cele din urmă, însoţit de doi poliţişti, am fost transportat cu maşina lor de serviciu la Spitalul ”Sfânta Treime”, dar nu m-au primit. De acolo am fost dus la Spitalul de Urgenţă, unde am urmat o cură de tratament timp de două săptămâni. Vreo săptămână la uşa salonului în care stăteam, făceau de gardă câte doi poliţişti. Mă păzeau, se temeau să nu fug...  După externare am continuat tratamentul încă mult timp. Cu toate acestea nu mă simţeam prea bine. Oboseam repede, îmi venea greu să mă concentrez, deseori mă durea capul şi aveam ameţeli. Aşa că am avut dificultăţi cu însuşirea materialului de studii, mai ales că lipsisem mult timp de la ore… 

Amintiri din infern…  (3)

La 9.04.09 am fost arestate opt persoane de la facultate. Era pe la ora 11.00. Tocmai ieşisem de la ore şi eram în faţa universităţii. De mine s-au apropiat două persoane în civil, „pentru verificarea actelor”. Am fost apucat brutal de umeri, aplecat şi forţat să urc într-un automobil. Tot drumul am fost lovit, insultat şi înjurat. Nici odată nu m-am aşteptat că poliţiştii să vorbească atât de vulgar.

Am fost duşi la Comisariatul de poliţie al sectorului Râşcani. Ne-au ridicat la etajul 3. Abia acolo ne-au întrebat numele. Ne chemau pe rând în cabinet. Eu am fost primul. Am fost bătut pentru a recunoaşte precum că am fost la proteste şi am aruncat cu pietre în geamuri. Eram lovit peste mandibulă, peste faţă, spate. Dar cum era să recunosc, dacă nu făcusem nimic? Le-am spus că pur şi simplu am trecut prin PMAN, pentru că de obicei mă întorc acasă pe acolo.

Au continuat să mă bată, schimbându-se pe rând. Unul dintre ei se plângea că îl dor mâinile şi a început să caute prin dulap ceva cu care să mă lovească, dar a constatat cu regret că dulapul e gol. A continuat să mă bată cu pumnii. În total au fost 5 persoane care m-au bătut.

Unul dintre cei care au trecut prin cabinet era ceva mai blând. El nu m-a bătut. Vorbea  calm şi mă sfătuia să spun ce ştiu despre alte persoane care au protestat, că va fi mai bine pentru mine aşa. Ne-au citit câteva articole din codul penal. Unul prevedea 7-9 ani, iar altul 8-15 ani de detenţie.  Ne-au spus: „E gata cu voi. Avem înregistrări video de la proteste şi îi vom găsi pe toţi.” Toate acestea au durat câteva ore… Niciodată în viaţă nu m-am simţit aşa de umilit şi neputincios... Am fost insultat în diferite moduri. Mă simţeam oribil!

Apoi ne-au dus la demisol, într-o celulă 3x4m. Am nimerit cu încă trei colegi. În rest erau diferite persoane, inclusiv boschetari. Noaptea a fost rece, ne lipeam unii de alţii ca să ne încălzim măcar un pic. Am fost ţinuţi acolo până vineri pe la ora 18.00. Mâncare nu ni s-a dat de fel. Cât despre apă – ne aduceau de la robinet, într-o sticlă îndoielnic de curată. Beam toţi pe rând direct din acest vas.

Vineri seara am fost transferaţi la CGP. Am fost plasat într-o celulă de cca 6x3m. Eram 12 persoane. Doar un coleg nimerise în aceiaşi celulă cu mine. Telefoanele ni le-au luat încă de la început şi nici nu am putut comunica cuiva unde mă aflu. La un perete era o laviţă de lemn, fără nici un aşternut. Însă oricum nu încăpeam să ne culcăm toţi pe ea, puteam doar să ne aşezăm. Nu aveam cum să mă spăl. Mă simţeam foarte murdar, deoarece eram în aceleaşi haine mai multe zile la rând şi nu aveam cum să le schimb. Nu eram obişnuit cu aşa ceva. Am petrecut acolo încă două nopţi, iar duminică am fost eliberat, deoarece a expirat termenul de arest. Dar care a fost vina mea? De ce am fost arestat? Umilit? Bătut? 

Amintiri din infern…  (4)

Eu am fost arestat în noaptea din 7 spre 8 aprilie 2009. Mergeam spre staţie şi eram aproape de bulevardul Renaşterii. Deodată de după colţ au apărut câţiva poliţişti. Ei au strigat să mă culc la pământ, că altfel vor trage. Am încremenit pe loc de frică că pot fi împuşcat într-adevăr. Asupra mea au tăbărât trei persoane, dintre care două în uniformă de poliţist, iar una în civil. Totul s-a întâmplat atât de repede, că nici nu-mi dădeam seama ce se petrece. Am primit mai multe lovituri. Am fost lovit peste cap cu patul armei şi doborât la pământ, apoi lovit cu capul de asfalt.  Probabil că mi-am pierdut cunoştinţa pentru un timp,  pentru că nu-mi amintesc cum am fost ridicat de jos. Am fost dus în PMAN, urcat într-o maşină împreună cu alţi tineri reţinuţi şi transportat la Comisariatul General de Poliţie. Capul mă durea tare, eram confuz şi gândurile mi se încurcau. Eram foarte speriat, pentru că nu ştiam ce va urma şi ce va fi cu mine. La CGP am fost dus într-un garaj, unde mai erau persoane reţinute, inclusiv câteva fete. Auzeam strigătele lor şi îmi dădeam seama că sunt bătute la fel ca şi noi, băieţii. Am stat mai mult timp cu faţa la perete şi am fost bătut iarăşi. Două lovituri au fost deosebit de puternice. Eram într-o stare de şoc. Ceea ce se petrecea mă îngrozea. Simţeam o frică enormă. Mă gândeam că nu mai ies viu de acolo. Vedeam cum sunt bătuţi băieţii de alături de mine. Am observat că dacă cineva se mişca, dacă întreba sau cerea ceva, era lovit. Mă străduiam să îndeplinesc toate ordinele şi să nu întreb nimic, pentru a nu primi lovituri adăugătoare.

Eu am fost bătut crunt, dar alţi băieţi au suferit şi mai mult decât mine. Suferinţele lor mă afectau şi mai tare, mai ales că nu puteam să le ajut cu nimic. De exemplu, cu mine în celulă a fost un băiat cu coastele fracturate, care din cauza durerilor puternice se sufoca şi nu putea să respire, dar nu i s-a acordat asistenţă medicală. Eu eram transferat permanent dintr-o celulă în alta, cred că şi alţi băieţi la fel. Eram mereu într-o stare de tensiune interioară, de încordare, într-o lipsă totală de informare. Nu înţelegeam ce va fi mai departe şi eram într-o stare de incertitudine şi confuzie completă.  

Am fost şocat de felul cum se purtau şi cum vorbeau poliţiştii. Ei utilizau cuvinte ne-cenzurate, insultătoare, înjurau. Mă umileau în fel şi chip, mă ameninţau că nu voi putea continua studiile, că voi fi exmatriculat de la facultate. La momentul acela credeam că poate fi într-adevăr aşa. Eram foarte deprimat şi îngrijorat. Mă gândeam cât de mult vor suferi şi  părinţii mei, dacă eu voi fi dat afară de la studii. Eram descurajat cu totul. Mi se părea că acest calvar nu se va sfârşi nici odată. Mă gândeam că nu voi mai avea nici un viitor, că voi fi închis pentru mai mult timp. Nu vedeam nici o ieşire şi eram foarte speriat.

Am petrecut la comisariatul de poliţie 3 zile, apoi încă 20 de zile am fost sub arest la domiciliu. 

Am avut probleme la studii. Eram în ultimul an de facultate. Trebuia să susţin teza de licenţă şi să susţin examenele de stat. Însă aveam dureri de cap permanente, îmi era greu să mă concentrez şi aveam probleme de memorie. Însuşeam cu greu materialul pentru examene.

Înainte de arest, în paralel cu studiile, lucram la o întreprindere privată. Din cauză că am lipsit de la serviciu în perioada arestului, am rămas fără lucru şi nu aveam surse de existenţă. Starea mea de sănătate în urma bătăilor suportate nu-mi permitea să efectuez vreun lucru fizic greu. Nu am putut apela la ajutorul părinţilor, pentru că nici până acum nu le-am spus că am fost arestat. Nu vreau să le fac griji în plus.

Întotdeauna am fost lider, în şcoală şi la Universitate. Acum însă am devenit mai retras şi nu pot fi la fel cum eram înainte. Mă deranjează mult faptul acesta. Mă strădui să fac faţă sarcinilor de serviciu, dar este un efort pentru mine. S-au schimbat foarte mult relaţiile cu prietenii. Referitor la forţa mea psihică, la puterea mea de a face faţă unor dificultăţi apărute, mă simt cu mult mai slab decât înainte de arest. Până acum amintirile despre aceste evenimente îmi provoacă groază. Inima începe să-mi bată mai repede, simt o tensiune în toţi muşchii. Cred că amprentele arestului, maltratărilor şi umilinţelor la care am fost supus mă vor urmări încă mult timp, poate chiar toată viaţa…